Monahismul românesc în timpul îndrumării și reîmprospătării vieții liturgice și administrativcanonice a Sf. Paisie a căpătat rezonanțe pan-ortodoxe unice, întrucât a fost unicul duhovnic din spațiul ortodox, care a încercat coborârea rugăciunii inimii de la vârf, din rândul elitelor duhovnicești idioritmice, la bază, în sânul întregii comunități monahale, pentru ca toți, cu o singură gură și cu o singură inimă să slăvească pe Dumnezeu.
Astfel, rugăciunea minții este coborâtă în inima întregii comunități monahale, ca un singur mădular și un singur suflet în Hristos.
Un ucenic l-a întrebat pe Sf. Paisie: „pot, oare, toți monahii mănăstirii să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus? Starețul a răspuns: nu numai că pot, dar au chiar datoria să o facă. La tunderea în monahism, atunci când celui proaspăt tuns i se înmânează mătăniile, numite cu acest prilej «sabie duhovnicească», primește porunca de a se ruga necontenit, zi și noapte, cu rugăciunea lui Iisus […], îndeobște”.
Rugăciunea inimii la nivel personal (ideoritmic), o recomandă ca rugăciune a inimii întregii Mănăstiri (cenobitic), în jurul Sf. Liturghii și a rânduielilor tipiconale, în contrast cu tendințele veacului rațiunii revoltate a iluminismului raționalist, individualist și reducționist.
Această lucrare sfântă o realizează prin principiile monahale stabilite clar în cele 42 de puncte, din Așezământul lui Paisie, sintetizate pe patru direcții: „1. viața de obște; 2. o disciplină severă în spiritul vechilor asceți; 3. îndeletnicirea cu diferite meșteșuguri; 4. preocupări de îmbogățire a culturii teologice”.În viața monahilor români, Sf. Paisie găsește ceea ce căuta de mult și își îmbogățește  experiența de la Athos cu cea locală, românească, dezvoltând pe această temelie monahală o „școală de viață duhovnicească, o mișcare duhovnicească unică, aprinzând inimile cu iubire față de viața de mânăstire […], stârnind dorul de nevoință monahicească lăuntrică și de lucrare lăuntrică”, scrie biograful său Serghie. Referitor la nevoința și lucrarea monahicească a Sf. Paisie, Părintele Stăniloae subliniază faptul că o „latură asupra căreia ar trebui să se insiste mai mult, ar fi încadrarea lucrării duhovnicești și organizatorice a lui, în ambianța românească în care a trăit, arătându-se, pe lângă ceea ce a dat el monahismului românesc, și ceea ce a primit el, cu mult mai mult, de la acesta”.