Primii dascăli de elinie ai Sfântului Paisie au fost doi dintre ucenicii săi, care îşi făcuseră studiile la vestita Academie Domnească din Bucureşti, unde, printre altele, învăţaseră greaca veche, latina şi slavona, filosofia, teologia, retorica, gramatica, literatura clasică etc. Aceştia doi, Macarie şi Ilarion, l-au iniţiat în studiul sistematic al limbii eline şi l-au ajutat să întreprindă primii paşi din lungul drum al aducerii la lumină a textelor patristice atât de necesare revigorării vieţii monahale atât la Athos, cât şi în Ţările Române şi în Rusia marilor lavre.
Ceea ce va face în mod special Sfântul Paisie la Athos va fi să adune cât mai multe manuscrise greceşti pe care ulterior să le traducă atât în româneşte, cât şi în slavonă. În demersul său s-a lovit, însă, de o mare problemă: aceea a identificării textului original. Aici, practic, intervine contribuţia majoră a sa în domeniul filologiei: pe baza diferitelor texte păstrate să stabilească textul original şi abia după aceea să treacă la traducerea propriu-zisă.
O a doua mare problemă pe care a întâmpinat-o a fost aceea a găsirii textelor Sfinţilor Părinţi, într-o variantă mai mult sau mai puţin apropiată de cea originală. Deşi pare de necrezut, a fost de multe ori foarte neplăcut surprins, constatând că grecii nu doar că nu mai citeau şi nu mai înţelegeau aceste texte, dar nici măcar de autorii lor nu auziseră, după cum mărturisește în aceeași scrisoare adresată arhim. Teodosie, scrisoare ce ne oferă informații extrem de prețioase legate de problemele care au determinat inaugurarea acestui curent ce va înrâuri veacurile în tot spațiul ortodox. Aceasta credem noi că spune foarte multe despre starea de decadenţă în care erau mănăstirile athonite.
Sfântul Paisie acorda o importanță deosebită tuturor ştiinţelor, fapt care se observă din conţinutul Bibliotecii Mănăstirii Neamţ în care puteai găsi, pe lângă traducerile propriu-zise făcute de către aceşti neobosiţi traducători, şi un bogat material cu rol tehnic şi de cultură generală. Astfel, existau „numeroase lexicoane şi gramatici, absolut necesare traducătorilor, precum şi multe cărţi de cultură generală: tratate de logică şi retorică, de geografie, de istorie universală, ediţii din Esop, Aristotel, Vergilius şi Voltaire, logica şi fizica lui Nichifor Vlemidis, tratatele filosofice ale lui Teofil Coridaleu, fizica lui Nichifor Theotokis, o aritmetică şi altele… Biblioteca avea aproape toate cărţile româneşti mai importante apărute până în jurul anului 1800” (N.A. Ursu)