De aceea, în Istoria Literaturii Române, Nicolae Iorga aprecia că traducătorii bisericeşti din secolele XVII-XVIII au avut un rol deosebit şi în crearea limbii române literare. Înainte de a ieşi de sub condeiele lui Heliade, Bălcescu, Negruzzi sau Kogălniceanu, limba cărţilor bisericeşti a răsunat în auzul întregului popor şi printr-însa „s-a introdus în gândirea fiecăruia ordine, în forma fiecăruia armonie, în scrisul celor ce ştiau să scrie norme ortografice”. După cum aprecia George Ivaşcu, această activitate de traducere „e un admirabil efort cultural, implicând acel vast proces de elaborare, acum la alt stadiu, sub reflectorul Epocii Luminilor, a condiţiilor propice pentru ceea ce, nu peste mult, în deceniile 4 şi 5 ale veacului următor, va izbucni ca o flacără a spiritului românesc de pretutindeni”.
Așadar, activitatea care defineşte cel mai bine curentul paisian este cea cultural-spirituală. Aceasta este reprezentată de traducerea şi îndreptarea textelor patristice în limbile română şi slavonă, ca urmare a faptului că ele lipseau din bibliotecile mănăstirilor, iar cele care se găseau aveau o calitate îndoielnică a traducerii sau un conţinut obscur, greu de descifrat.