Această dialectică individ-colectivitate părintele Stăniloae o definea „drept împlinirea fiecărui ins prin colectivitate şi îmbogăţirea acelui «duh colectiv» prin zestrea şi din agonisita strădaniilor fiecăruia către desăvârşire”. Ea are ca fundament „puterea de a ţine la un loc oameni de atâtea firi, de atâtea naţii... una dintre cele mai demne de amintit printre faptele stareţului şi dintre cele mai izbitoare note definitorii ale paisianismului” (arhim. Ciprian Zaharia). Această lucrare a fost văzută de către ucenicii săi (Cuv. Gheorghe de la Cernica) „drept o harismă specială acordată numai lui de Dumnezeu”.
Privind retrospectiv, vedem că accentele paisiene în monahismul românesc au lăsat urme până în zilele noastre, astfel încât după 1990 în spaţiul românesc s-a reluat studiul vieţii şi activităţii stareţului Paisie, subliniindu-se înnoirea isihastă şi contribuţia sa, arătând că aşezământul său monahal a stat la baza revigorării monahismului contemporan, după cum aprecia Nichifor Crainic.